Rețeaua care se
așază

Cea mai mare parte din munca la care țin e despre sisteme care absorb o perturbare și revin la coerență — un produs, o echipă, un brief. Poți să împingi într-unul sănătos și se îndoaie, se reorganizează și își regăsește nivelul. Unul fragil păstrează urma loviturii.

Aici e aceeași idee, fără nimic altceva atașat: o structură regulată, o forță și o revenire. E intenționat liniștită. Momentul interesant nu e impactul — sunt cele câteva secunde de după, când ordinea se reafirmă.

O grilă de puncte stă pe un plan, văzută ușor înclinat, ca să citească drept spațiu, nu drept tapet. Cursorul se proiectează pe plan și ridică o „groapă" gaussiană sub el; un click emite un inel care se extinde, a cărui amplitudine scade în timp. Înălțimea controlează atât dimensiunea, cât și o virare caldă spre accent, așa că o perturbare strălucește scurt, apoi se răcește pe măsură ce se aplatizează.

E un singur buffer de puncte și câteva linii de matematică în shader — destul de ieftin ca să ruleze fluid, destul de reținut ca să-l lași pe o pagină fără să țipe.

• Ar trebui ca un al doilea cursor (sau o atingere) să interfereze cu primul, așa cum ar face două perturbări reale?
• Cum se simte dacă revenirea e ușor imperfectă — o urmă slabă a loviturii rămasă în urmă?
• Există o versiune a acestui lucru care își are locul într-un produs, nu doar într-un studiu — o stare de încărcare, senzația unui sistem care respiră?